Se spune că pictorul este călăuzit atunci când aşază culorile pe pânză. Există un soi de inspiraţie divină care nu-l lasă niciodată singur şi îl menţine pe o vibraţie înaltă. Eşti de acord cu asta?

Am convingerea că există o conexiune, o vibrație galactică, fără niciun fel de bariere, atunci când vorbim de creația artistului, care-I detașează de normal. Nu, nu suntem singuri, iar în ceea ce mă privește, mă simt binecuvântată pentru că această inspirație este prezentă permanent în apropierea mea. Cred că acest lucru înseamnă înnobilarea realizărilor unui artist.

Când ai ales acest drum al culorii ai fost încurajată sau nu? Când și cum ţi-ai dat seama că fără a picta ţi-ar fi greu?

M-am considerat întotdeauna o norocoasă. Spun acest lucru pentru că în preajma mea, încă de când eram foarte mică, s-au aflat persoane care au remarcat faptul că aveam o sensibilitate aparte și mai ales capacitatea de a transpune pe orice fel de suport o parte din trăirile mele. Am fost încurajată și susținută de familie la îndemnul învățătoarei mele. Cu delicațete și multă convingere aceasta a reușit să sădească dragostea pentru frumos, pentru creație în sufletul meu. După ce primii paşi au fost făcuţi, tot ceea ce a urmat parcă a venit de la sine. Dascălii pe care i-am avut după aceea m-au convins că talentul fără exercițiu, fără perseverență, se poate disipa. Am avut profesori remarcabili și ei au fost pilonii mei de rezistență, punctele mele de reper. Ei m-au învățat că există stiluri și viziuni diferite în artă și că acestea se pot practica prin tehnici diferite. Am primit, am căutat, am asimilat informație. A fost o perioadă în care am fost uşor dezorientată și atunci am hotărât să mă caut pe mine însămi. Dar asta este o altă poveste. Am realizat că fără a picta mi-ar fi greu chiar în momentul în care m-am oprit. A fost o decizie dificilă, dar necesară, așa cum sunt toate deciziile pe care viața le impune.

De-a lungul drumului nostru pe pământ avem parte şi de greutăţi (prin care fiinţa care suntem reuşeşte să treacă şi să-şi înveţe lecţia sau nu; depinde de forţa interioară a fiecăruia dintre noi). Ce te-a motivat, ce te-a ajutat să depăşeşti obstacolele din viaţa ta?

Viețile noastre se pot schimba atunci când devenim conștienți de lucrurile pozitive pe care le trăim, cu un sentiment profund de perspectivă. Am decis să nu mă pierd în pânza trăirilor trecute. Am hotărât să mă concentrez pe prezent, proiectând viitorul, având la îndemână exact ceea ce aveam nevoie, susținerea necondiționată a familiei mele într-un loc de poveste, unde mi-am permis să visez şi să-mi reevaluez priorităţile. Am învăţat să mă iubesc în fiecare zi pentru ca mai apoi să pot oferi acea iubire celor din jurul meu, necondiţionat. Pentru că „INIMA CARE OFERĂ ESTE ACEEAŞI CARE ODATĂ CU DĂRUIREA ÎNCEPE SĂ PRIMEASCĂ”. Trăiesc într-o stare constantă de recunoştinţă, iar experienţa vieţii devine mult mai valoroasă pentru mine. Aşa am învăţat să mă iau în serios.

La anume nu renunţi niciodată, care este acel ceva fără de care crezi că nu se poate în ceea ce faci?

Este o întrebare foarte importantă. Răspunsul s-ar putea să pară uşor filozofic, dar, de fapt, pentru mine este firesc. Scopul meu este să acumulez sens. Şi cred cu multă convingere că acest lucru se poate realiza doar dacă există pasiune pentru ceea ce faci. Cred că pasiunea are capacitatea de a dărâma toate obstacolele, lăsând să se întrevadă esenţa. Pasiunea este motorul care mişcă totul pentru mine şi vine dinlăuntrul meu ca un foc pe care multă vreme am încercat să-l ignor, să-l canalizez în vorbe, fapte, dar care a explodat atunci când am revenit pe drumul deja stabilit, drumul culorilor, de la care m-am abătut ceva timp. Şi, de fapt, „Sunt doar un afectiv care gândeşte cu inima, apărându-se de disperări cu un plus de pasiune”, cum spunea Octavian Paler.

Ce-ţi place cel mai mult la ceea ce faci?

LIBERTATEA. Conştientizez în fiecare zi că acest sentiment sau această stare de fapt este fără tăgadă cea care te conturează ca şi personalitate responsabilizându-te, aducând în prim-plan dorinţa primară de a produce o schimbare, motivându-te să ai propria ta contribuţie în această lume. Preţios, nu?

Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învăţat de la viaţă până acum?

Cred că viaţa este o şcoală unde experimentezi atât lucruri bune, cat şi lucruri mai puţin bune. Însă numai astfel poţi evolua. Fiecare etapă este o lecţie pe care este important să o înveţi. Ştiu că nimic nu este întâmplător şi că adunăm ce semănăm de-a lungul vieţii. De aceea m-am autoeducat să fiu mai bună, să fac lucruri care să conteze, să iert, să mă iert, să fiu un om pozitiv care într-un fel sau altul bucură fiinţele în mijlocul cărora stă. Pentru că mai presus de toate în urma mea vreau să rămână ceva important, copilul meu, faptele mele, poate, cu umilinţă mă gândesc, lucrările mele, în care am concentrat iubire, energie, gânduri bune…

Oamenilor le place să pună etichete. De obicei despre pictori, despre artişti se spune că umblă cu capul în nori, că sunt foarte sensibili. Este sensibilitatea o calitate sau dimpotrivă?

Sensibilitatea îţi oferă posibilitatea să explorezi mai intens lumea fără cenzură, măşti şi alte convenienţe moderne. Sensibilitatea îţi permite să trăieşti emoţia la un altfel de nivel, să simţi bucurie, dar şi tristeţe, durere, dar şi plăcere. Astfel nimeni nu va fi surprins dacă reacţionezi la trăirile celor din jur, lăsând lacrimile să sape brazde adânci pe obrazul tău. Eu plâng mai ales de fericire şi sunt tare mândră că-mi pot permite acest lucru.

Ca artist, ai dreptul să te manifeşti conform dorinţelor tale şi nu conform aşteptărilor celor din jur. Cred că dacă urmezi ideea de a satisface dorinţele personale ale altora, uitând de tine, de autenticitatea ta, este o greşeală. Eşti de acord cu mine?

Da. Sunt convinsă că sensibilitatea este calitatea oamenilor puternici, că ar trebui ridicată chiar la grad de virtute. A fost şi este trăsătura de caracter pe care au avut-o marii artişti ai lumii şi nu numai, demonstrându-şi superioritatea prin bogăţia mentală şi spirituală.

Care este cel mai frumos lucru pe care l-a spus cineva despre picturile tale?

Paradoxal, nu cuvintele frumoase şi aprecierile, care n-au fost puţine, au fost cele care mi-au mers la suflet atunci când oamenii privesc lucrările mele, ci emoţiile, gesturile şi dorinţa acestora de a le achiziţiona.

Găsești similitudini sau resorturi în lumea înconjurătoare, în viața de zi cu zi și transformi totul într-un nou univers pictural personal sau pur și simplu plăsmuiești realități noi ce vin din imaginaţia ta?

Totul pornește de la lumea în care trăiesc, dar cred că mi-am asumat instinctiv o misiune curajoasă, pentru că într-o lume bazată pe materialism mi-am permis să visez în tonuri optimiste, susţinând suprafeţe mari, subiecte ce se raportează la spaţiul ireal, încercând firesc să atrag atenţia, subliniind echilibrul.

Ai anumite simboluri care se regăsesc în mai toate lucrările tale. Este o alegere premeditată sau una instinctivă?

Îmi închipui că este o vibrație instinctive, pentru că altfel nu-mi pot explica avalanșa inspirațională pe care o am pentru următoarea lucrare, încă înainte de a finaliza lucrarea deja începută.

CO-EXIST este prima ta expoziţie personală în România. Te încearcă emoţii extraordinare. Ce amprentă doreşti să laşi celor care vor veni să-ţi privească sufletul?

Îmi doresc să pot opri acea clipă. S-o fac eternă. Pentru că astfel fiecare dintre cei prezenți la vernisaj vor avea timp să vadă, să simtă resortul care m-a propulsat în crearea fiecărei lucrări. Chiar dacă nu voi fi pe placul tuturor, un lucru pe care mi l-am asumat, oamenii trebuie să știe că exist. Merg mai departe și, cine știe, poate împreună vom spune că amprenta mea este una DE POVESTE.

Te-a schimbat pictura în vreun fel?

Pictura, arta în general, m-a șlefuit, m-a desăvârșit atât cât se putea pentru momentul la care ne raportăm. Mi-a ascuțit toate simțurile. Mă face fericită și nu este puțin lucru.

În ce crede Rodica Benintendi cel mai tare?

În IUBIRE. Este cea mai puternică forţă din Univers. Datorită iubirii, fericirea este un fundal constant al întregii vieți. Iubirea este descoperire, este demnitate, este tot ce contează. Este tot ce rămâne după noi. „Iubirea e ilogică pentru logica acelora care n-o înțeleg…”, spunea Octavian Paler.

Am o ultimă întrebare pentru tine, pe care simt că este necesar să o pun, pentru că ştiu că ai avut şansa să pleci din România, dar ai ales să rămâi. De ce ai preferat pământul acesta românesc? De ce nu ai plecat în Italia, de unde este soţul tău?

Cred că ține de structura interioară. Nu sunt o persoană cu un patriotism zgomotos, nici măcar afișat. Declarat. Totuşi, în călătoriile mele, când eram întrebată de origini, cu o mândrie nedisimulată, spuneam că sunt româncă. Au fost momente când am refuzat șansa, spun unii, de a-mi face o carieră pe alte meleaguri. Este adevărat că latura pragmatică, materială, îmi mângâia orgoliul, doar că în balanță au contat mai mult toate acele lucruri care multora le par desuete, dar care pentru mine înseamnă dragoste de țara unde m-am născut, unde am crescut, unde am prieteni, unde m-am îndrăgostit, am plâns, m-am bucurat, unde există familia mea. Pământul acesta românesc pe care l-am străbătut aproape în întregime și unde frumusețea peisajului îți taie respirația este cel în care mi-am îngropat morții. Nu cunosc pe nimeni care simțind și trăind toate acestea, să nu aibă aceleași simțăminte ca mine.

Retrasă în liniştea casei sale de la marginea Bucureştiului, Rodica Benintendi lucrează discret, însă fecund şi intens. Există o permanentă căutare în creaţiile ei care determină privitorul să se oglindească până la contopire. Când simţi prezența divinității în opera unui artist ştii că această legătură, odată realizată, nu are cum să se mai piardă. Liniştea în care Rodica Benintendi creează se răsfrânge şi în cel care priveşte, ca şi cum acesta primeşte o cheie antică pe care o poate folosi întru limpezirea sensului. Liniile pe care mâna artistei le trasează parcă adulmecă trecutul doar pentru a-l aduce la lumină şi a-i dărui şansa unei recunoaşteri, unei remedieri meritate. Inocenţa sufletului acestei artiste poate fi descoperită în detalii, în esenţa lucrurilor cărora le dă viaţă pe pânză într-un mod atât de particular. Nu, nu prin stridenţă a decis Rodica Benintendi să se descopere pe sine, ci printr-un soi de allegro virtuoso al culorilor, un curcubeu irezistibil, pe care simţi că trebuie să-l atingi. Recunoaşte frumuseţea lumii şi o dăruieşte celorlalţi armonios, clar şi complet.

Ne-am cunoscut în urmă cu un an, iar lucrările ei m-au impresionat prin atenţia la detalii şi culoare. Rodica mi-a plăcut pentru că are un simţ al măsurii în tot ceea ce face. Prin intermediul lucrărilor ei înţelegi că eliberarea omului se va realiza atunci când el va înţelege şi accepta că nu există o putere a răului. Adevărata iubire nu este egoistă şi este eliberată de sub sclavia fricii. Bucuria Rodicăi Benintendi este aceea de a da. Iubirea pe care o simţi curgând prin fiinţa ei este Dumnezeu în manifestare şi constituie cea mai puternică forţă din Univers. O admir pe Rodica Benintendi pentru că a înţeles că primim numai ceea ce dăruim, că jocul vieţii este cel al bumerangului şi omul poate fi numai ceea ce vede el însuşi că este şi poate atinge numai ceea ce el însuşi se vede atingând. Şi mai admir la această artistă faptul că s-a pregătit pentru lucrul pe care l-a cerut, chiar dacă nu exista nici cel mai mic semn că dorinţa ei se va împlini. Ea a păstrat tot timpul trează viziunea asupra realizării dorinţei ei şi a cerut manifestarea ei în plan real. Nu întâmplător deci, la 31 mai artista se va afla la prima expunere a lucrărilor ei în fața publicului larg, nu pentru că nu a încercat, ci pentru că nu a vrut să facă deloc compromisuri. La 31 mai Rodica Benintendi va avea curajul să-și asume puterea și sensul de a fi. A exista în același timp sau împreună cu altceva înseamnă să co-exiști. Deloc întâmplător imaginația și originalitatea co-există în opera artistei Rodica Benintendi într-o fericită sinteză artistică. Poate de aceea a ales să numească această primă expoziție personală CO-EXIST, care va avea loc la Centrul Cultural European pentru Unesco “Nicolae Bălcescu”.

Personal, am impresia că privind tablourile artistei îi scormonesc intimitatea şi intru pe un teren delicat, iar indiscreţia mea, deşi ponderată, poate să tulbure starea de spirit atât de echilibrată. Am stat de vorbă cu Rodica Benintendi, sensibilă, rafinată şi cu o identitate aparte într-o zi caldă şi frumoasă chiar înainte de marea sărbatoare a Paştilor din dorinţa de a vă dezvălui dumneavoastră, cititorilor, vocea sufletului ei. Din răspunsuri veţi înţelege că în apropierea ei fluturii trăiesc liberi, lacrimile plânse întorc văzduhul pe dos şi tulbură apele cerului până când iau naştere culori nemaivăzute cu care artista îşi împrospătează tuşa.

Loreta Popa