De ce crezi că românilor le este teamă de psiholog? Unii fac confuzie chiar între psiholog şi psihiatru…

Cred că e de fapt frica de necunoscut. Prima dată când am observat lucrul acesta, era în urmă cu aproape 20, după revoluţie mai exact, când am vrut să devin psiholog din motive absolut personale. Atunci chiar am făcut un interviu pre stradă, eram foarte entuziastă când am început facultatea. I-am întrebat pe oameni dacă ar vrea să meargă la psiholog cu feţişoara mea entuziastă. Unii au spus da, pentru că erau oameni mai luminoşi, alţii au spus nu, că nu au probleme, nu sunt nebuni, ceva de genul acesta. Asta era prin 1995. După ce am intrat în profesia aceasta (cu cabinet, apariţii tv), am descoperit că datorită faptului că şi noi, psihologii, am explicat cum stau lucrurile şi am încercat să facem cât de cât această diferenţă dintre psihiatri şi psihologi, lucrurile s-au mai reglat. Nu mai este lumea atât de speriată să meargă la psiholog, ba chiar ştiu că merge destul de frecvent. Asta este ce cred eu. Iată cum noi două putem avea percepţii diferite. Dar cred, şi încă mai văd, că în momentul în care spui că eşti psiholog, în orice conjunctură, toate persoanele se aşteaptă să le faci portretul-robot imediat, un fel de profil psihologic şi îşi pun o mască, vor să dea mai bine. Este vorba despre frici, dar despre frici neconştientizate, pe care noi le ducem încă fără să ştim. Am dezvoltat un comportament de espectativă, cumva de defensivă, de a-ţi aşeza o mască ca să dai bine, ca să placi. Este o nevoie a românilor, câteodată înduioşătoare, ca să poţi înţelege omul care nu ştie pur şi simplu ce are în interiorul lui. Mai există, din păcate, şi o categorie care în mod voit îşi pune masca, ca să te păcălească, să obţină ceva de la tine, iar motive sunt foarte multe. Lumea a evoluat, s-a şi diversificat. Fiecare percepe realitatea în felul lui, iar realitatea pentru unii este falsă, pentru că şi-o închipuie pe cea dinafara lor, creată tot de ei, nefiind conştienţi, iar cei mai mulţi o conştientizează pe jumătate, dar o falsifică în relaţia cu ceilalţi. Şi atunci suntem într-un haos total. Asta deja e percepţia mea.

Da. Așa este. Îmi dau seama vorbind cu tine ce șansă am avut eu. Cei pe care i-am intervievat de-a lungul timpului se purtau într-un fel cu mine ca jurnalist, reprezentant al unui trust de presă, şi altfel, acum, când sunt freelancer sau le promovez cumva imaginea și îmi propun proiecte. Bine, există și cazuri speciale, adică știam cumva persoana publică așa cum era, mai mult cu defecte decât calități, dar nu mi-am propus niciodată să fiu judecător sau să pun etichete.

Da. Este o experienţă extraordinară ceea ce ai trăit tu într-adevăr. Să cunoşti oamenii, o dată, dar să te cunoşti şi pe tine în relaţia cu ei. Noi în relaţia cu fiecare om ne dezvăluim pe noi înşine în raport cu cât anume putem să înţelegem fără să ne falsificăm din ceea ce ne comunică celălalt. Este trist, pentru că foarte puţini oameni te ascultă, ei se ascultă pe ei. Ca să nu mai vorbim de faptul că în capul lor se derulează filme paranoice probabil. Nu am fost educaţi în felul acesta. Cred că am spus nu demult un lucru important, adevărat, nimeni nu e vinovat nici de fericirea ta, nici de nefericirea ta. Omul trebuie să se cunoască pe el şi să înceapă să gândească, să vorbească şi să acţioneze în conformitate cu ceea ce simte. E mult până acolo…

Vorbeai despre educație. Da, ai dreptate. Înainte de revoluţie noi nu eram educaţi, învăţaţi să spunem ce gândim, să trăim în conformitate cu ceea ce simțim. Eram învățați să ținem totul în noi.

Da. Eu sunt recunoscătoare mereu că pot să mă bizui pe ceea ce simt. Am realizat la vârsta asta şi după un travaliu îndelungat – studiu, lectură, experienţă cu oamenii – am învăţat că până să mă cunosc pe mine, să aflu ce simt, ce gândesc, în meditaţie şi în introspecţia de zi cu zi, până atunci e clar că am fost învăţaţi şi ce să simţim, nu doar cum să gândim. Îţi dai seama că procesul reversibil ar putea dura la fel de mult. Nimeni nu ştie în cât timp am fost deformaţi.

Se vede cu ochiul liber că există o prăpastie între generații, din păcate. Cei vârstnici nu mai pot fi educați în alt fel și vor să trăiască așa cum au trăit mereu, fără să îmbrățișeze schimbarea, să urmeze aceeași tradiție.

Da. Dar să-i lăsăm pe ceilalţi să fie cum vor ei şi să găsim o cale să nu-i contrazicem, mai ales când este vorba despre părinţii noştri. Lor le face bine să se lege de tradiţii. Pentru ei înseamnă altceva decât pentru noi, nouă societatea ne-a oferit informaţii ca să înţelegem în mod realist realitatea. Ei nu au avut această şansă. Ei suferă pentru cei plecați de lângă ei, de exemplu, în felul în care au suferit și cei dinaintea lor. Este dificil să le explici că aceia plecaţi de lângă noi sunt în inima noastră şi de acolo nu nu-i ia nimeni niciodată. Trebuie să le facem loc acolo. Noi îi îndepărtăm de lângă noi prin pomeni, pachete, haine, chestiuni care nu au legătură cu spiritele care au plecat. Ele deja sunt într-o lume reală, aş spune, că acolo e realitatea, dincolo e tot ce ştim noi. Atunci le-am putea face loc şi noi. S-ar linişti, cum spune românul.

O să-ți pun o întrebare pe care cred că ai mai auzit-o sau ți-a mai fost adresată, dar fac acest lucru ca să întăresc ceea ce am discutat până acum. Cât este de important dialogul?

Cel mai important. Teoretic toată lumea ştie și afirmă acest lucru. Dar vorbeşti cu mine şi o să intru mai în amănunt. O comunicare ar fi poate mai consistentă, eu desfac lucrurile în bucăţele pentru că observ că toate aceste clişee verbale şi-au pierdut sensul şi semnificaţia. Comunicarea este o chestiune care ţine de comuniune, ori comuniunea dintre doi oameni nu poate fi decât la nivel de inimă şi suflet. Asta ce înseamnă? Că nu mai apare mintea şi gândirea. În primul rând comunicarea ar trebui să se facă de la suflet la suflet. Cei doi oameni ar trebui cu adevărat să simtă că vor amândoi acelaşi lucru, să se înţeleagă şi nu să se contrazică. Ai observat că în ultima vreme toţi oamenii ştiu câte ceva şi ţin neapărat să spună ceea ce ştiu. Evident că celălalt ştie şi el ceva, dar ce să vezi, e altceva. Începe un conflict. Poate fi un dialog de şapte ore, nu este o comunicare, pentru că nu câştigă nimeni nimic. Acum înţelegi de ce este lumea la noi în haos, pentru că totul porneşte de la om. Când spun lucrurile acestea vibrez înalt şi simt că aici este de fapt cauza profundă a lucrurilor. Ne lipseşte la nivel de conştiinţă globală, a poporului român mai ales, o bază extraordinar de serioasă şi de puternică de cunoaştere. Tot ce am ştiut până acum (dacă e să o luăm după educaţia care s-a făcut în credinţe oarbe, credinţe care presupuneau frici, apoi comunismul) ne-a educat în alte frici. Frica de a nu te exprima, frica de a-ţi pune lacăt la gură. Sigur că avem foarte mari probleme de înţelegere a ceea ce suntem noi de fapt, pentru că foarte puţini români ştiu că noi creăm această lume. Chiar dacă aud şi le place expresia, sună bine şi sunt de acord cu ea, nu o pot pune în practică, pentru că în viaţa de zi cu zi se lovesc de lucrurile deja construite, existente. E foarte rar să stabileşti relaţii de lungă durată şi consistente din cauza caracterului nostru deformat. Eu nu judec, doar fac o analiză mai amplă care poate sună negativ. E dificil, pentru că atâta nevoie de atenţie avem şi toţi vrem să fim iubiţi, nu ştim să dăruim iubire pentru că nu ştim că avem, asta e problema. Dacă le spui că tu eşti iubire, o să-mi spună: ”Fugi, femeie de aici!

Ai scris câteva cărți interesante, datorită cărora ai devenit cunoscută în rândul publicului larg. A fost dificil drumul spre tine însăți?

Nu pot spune că a fost nici greu, nici ușor. A fost greu din cauza informațiilor la care am avut acces după revoluție. M-am chinuit cu manualele şi cărţile de atunci, după care ştiinţa a evoluat şi până la fizia cuantică, coroborate sau puse una lângă alta descriu exact spiritualitatea aşa cum o vedea Iisus, am curaj să spun asta: ”Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” A doua carte a mea, ”Iubirea care vindecă”, are un motto şi trebuie să recunosc că nu eram atât de deşteaptă, dar eram spontană şi scriam ce simt: ”Învaţă să te iubeşti pe tine însuţi ca să-l poţi iubi pe celălalt la fel cum te iubeşti pe tine!” Din cărţile mele, care sunt scrise într-un limbaj comun, oamenii se pot inspira. Şi eu am pornit empiric cu această iubire de mine însămi. Prin cunoaştere… Dar am acceptat şi m-am iubit aşa cum nu m-a iubit nimeni niciodată. Eu ştiu lucrul acesta. Pe măsură ce înţeleg această iubire îi pot iubi pe ceilalţi exact ca pe mine însămi. Dacă mă rătăcesc şi mă tem de ceva e posibil să nu mă iubesc în acel moment şi să am vreo îndoială, două, trei, atunci o proiectez în situaţia sau persoana cu care stau de vorbă. Societatea modernă le-a făcut asta oamenilor. Se duc, plătesc încolo, încoace sume grele şi lumea a luat-o razna. Din punctul meu de vedere totul este o făcătură. Nu era destul că există industria de medicamente care ne ucide cu zile cu chimicalele ei, dar şi industria de vindecare. Facem bani pe seama oamenilor disperaţi, care chiar vor să afle ce e cu ei, dar şi pe seama celor care au constat că din asta se câştigă. Se duc la cursuri, plătesc 10 milioane şi deschid o afacere în care ei la rândul lor predau cursuri. Şi uite aşa se perpetuează o altă categorie de „jmecheri”, exact cum s-a perpetuat în toate clasele profesionale. Iată, nu mai departe profesia ta, de jurnalist. Este foarte grav.

Am sentimentul oricum că nimeni nu mai este pozitiv în ultima vreme, parcă nu mai evoluează lucrurile…

Ca să fim pozitivi, cred că fiecare dintre noi avem o datorie. Dacă ne uităm şi în curtea unuia sau altuia şi criticăm nu facem nimic. Fiecare om, dacă doreşte cu adevărat să evolueze spiritual o face pentru sine. Nu o face pentru nimeni altcineva. Dacă deschide ochii bine o face pentru omenirea însăşi. Dacă vrei să devii mai bun o faci ca să salvezi planeta, ca să contribui la evoluţia aceasta a umanităţii, pentru că dacă noi nu înţelegem că avem un rol extraordinar de important în această creştere a noastră spirituală nu ne putem aştepta la celălalt. Aşa am fost învăţaţi. Aici trebuie să înţelegem că tot ce am ştiut nu mai este valabil. Sigur că e comod să spui: ”Lasă că e mai bine aşa, decât să plec nu ştiu unde şi să mă lovesc de cine ştie ce, aici măcar cunosc”. Da, dar dacă acel ceva este rău?

Dă-mi voie să te întreb! Te-ai vindecat de nefericire? Nu de alta, dar așa era titlul cărții tale…

În timp au apărut unele afirmaţii pe care aş vrea să le clarific. Dacă m-am vindecat de nefericire, da. Dar asta nu înseamnă automat că sunt fericită permanent, ci înseamnă doar că am decis să nu mai fiu nefericită. Am înţeles că dacă omul este nefericit nu are nimic altceva de făcut decât să se interogheze, să se privească în interior şi să vadă ce simte el, ce gânduri încărcate de teamă, îndoială sau frică are. Nefericire nu există. Există doar frica noastră de a fi aşa cum suntem. Asta am înţeles. Ca să revin în timp, de abia de la prima carte publicată cu acel curaj în plus pe care l-am primit de la Dumnezeu, am început procesul propriu-zis de purificare a minţii, de călătorie în interior mai profund, acolo unde stăteau toate fricile mele, în convingeri, în tiparele automate. Păşind cumva în afara mea, în fiecare zi descopeream că sunt încă destul de nepregătită să trăiesc în lumea aceasta permanent zen. Nu poţi să fii zen mereu. Am mai învăţat în timp că este bine să nu te judeci. Am mai avut căderi, am mai avut stări pe care am încercat să mi le înţeleg la fel, pe care le-am acceptat şi aş vrea ca cititorii tăi să ia ceea ce voi spune ca pe un mesaj. Să nu fugim de stările noastre, ci să stăm cu ele! Să le acceptăm, cu atât mai mult când sunt întunecate şi sunt acele umbre ale noastre şi să vedem de unde vin, care sunt cauzele lor adevărate! Putem găsi în trecut anumite cauze. Știinţa spune un lucru care ne salvează: nu există trecut, nu există viitor, există doar acum. Acest acum, când eu te privesc în ochi, o fracţiune de secundă, este un acum etern. Dacă noi credem – iată este o schimbare de credinţă parcă radicală -, dacă eu cred că sunt iubire, dacă eu cred că sunt totul, că am un potenţial pe care urmează să-l descopăr, că nu există nicio frică, decât cele din mintea mea, atunci așa este. E adevărat că și mintea asta te minte uneori. Okey! Să zicem că mi-e frică de faptul că mâine nu o să am ce mânca. Dar oare e adevărat? De unde ştiu eu ce o să fie mâine? Exerciţiul acesta mi-a intrat în sânge. Mă trezesc dimineaţa cu bună dispoziţie, zâmbind, ce scriu în cărţi că îi zâmbesc complice lui Dumnezeu şi el zice okey, eşti în mâinile mele! Este starea mea de entuziasm care mă ajută permanent, când mai cad aşa. Prin a cădea eu înţeleg când mă rătăcesc de mine, ori mă apucă o furie sau o stare. Respir adânc, apoi îmi amintesc că nu există nimic altceva decât acest acum, că eu sunt totul, că eu sunt exact ceea ce eu vreau să fiu. Acesta este mesajul cel mai important. E vorba de curaj.

Adevărul este că românii se plâng des de tot și de orice.

Când ne plângem că nu avem ceva, cumva îl mâniem pe Dumnezeu, Adevărul, Cosmosul însuşi, care creează tot ceea ce este, dar lumea aşa cum o vedem noi este creată de noi toţi împreună. Suntem o parte integrată şi integrantă a acestui mare sistem care suntem omenirea cu totul şi că avem o importanţă covârşitoare fiecare. Tot într-un limbaj comun scriam în a doua sau a treia carte că suntem un organism care e bolnav acum. Are multe celule bolnave, dar fiecare este o persoană, un om. Dacă eşti conştient şi responsabil că eşti o celulă din organismul întreg faci cu iubire un efort să te vindeci. Cât mai multe celule vindecate reuşesc să vindece lumea. Chiar este nevoie să conştientizăm faptul că avem o importanţă şi că nu am venit degeaba aici. Scriam mai demult: „Ajută-mă să schimb lumea!” Fii lângă mine, pentru că eu sunt conştientă că o schimb, dar în afară de lumea mea nu pot schimba nimic. Ea este cea pe care o trăiesc şi nu mă mint. A ta este cea pe care tu o simţi în interiorul tău. Dar dacă noi două deja comunicăm, vibrăm pe aceeaşi frecvenţă am construit o lume formată din două conştiinţe, s-a format un câmp de conştiinţă mai mare care de bucurie, de căldură, de lumină va ieşi un interviu bun, lumea va fi motivată. Nu am nici o îndoială că mi-am făcut treaba. Fiecare trebuie să şi-o facă pe a lui. Există trei treburi mari şi late pe lumea asta. Treaba mea, treaba ta şi treaba lui Dumnezeu. Dacă eu îmi fac treaba bine, asta însemnând să mă cunosc, foarte bine, dacă tu îţi faci treaba eu în momentul în care sunt intruzivă şi îţi spun unde ai greşit şi cum ar fi trebuit să îţi faci treaba eu deja am păşit în treaba ta. Şi în mine cine mai trăieşte?

Sunt de acord cu tine, dar ce facem cu cei care nu rezonează cu noi, cu cei aflați acum la vârsta a treia, care nu vor să audă să schimbe ceva la viața lor, care sunt fericiți în a urma tradițiile pe care le-au primit ca zestre?

Fie că e vorba de mama, de tata, de copilul meu, de soţul meu, ajuţi cu ceva dacă eşti intruziv, călare pe ei şi vrei să le dai sfaturi? Se pare că nu, pentru că de cele mai multe ori oamenii sunt oneşti şi spun nu. Nu ar fi mai bine să-i laşi în treaba lui Dumnezeu? Dacă te dai tu la o parte îi faci lui Dumnezeu loc. Asta înseamnă credinţă. Nu trebuie să ne fie frică de El. Asta e adevărata credinţă. Nu putem fi siguri de nimic. Asta ar fi o iluzie să ne închipuim că noi facem strategii, proiecte. Cea mai corectă alegere este să te poziţionezi printr-o respiraţie conştientă mereu în prezent, acum. Dacă îţi aduci aminte tot timpul că eşti okey, viaţa este frumoasă. Eu m-am antrenat pentru asta. Sunt un om care s-a născut acum „100” de ani, am trăit în comunism şi sigur că am avut multe bube, multe defecţiuni, dar pentru mine a fost un travaliu. Am fost foarte dedicată acestui lucru, am vrut, am avut voinţă, am avut conştiinţă. Sunt foarte bucuroasă să văd cum copiii noştri, vorbesc despre al meu, se nasc cu lumina asta şi cu această conştienţă a faptului că ei sunt iubire. Poate nu se exprimă ei aşa, dar ei chiar trăiesc în prezent, chiar sunt luminoşi. Al meu îmi confirma teoria pe care eu o studiam. El se comporta exact aşa. Am noroc. De aceea când se leagă cineva de tânără generaţie ca o leoaică sar. Nu pot să văd adulţi că dau vina pe tineri. Ei sunt produsul nostru şi ar trebui să le cerem iertare că le-am dat o lume atât de greşită, de bolnavă. Ei ne imită pe noi. Au luat exemple de la televizor, din familie. Trebuie să fim atenţi de când se nasc. Nu putem schimba nimic de când eram fragili, vulnerabili, înfricoşaţi, că de asta este vorba. Prezentul până la urmă e totul şi dacă tu îţi schimbi atitudinea faţă de copilul tău şi începi să-l priveşti altfel, să-i dai mai multă încredere, să fii lângă el şi să spui ”Nu-i nimic că ai greşit, nu-i nimic că ai luat nota 4, eu te iubesc oricum!” Când văd părinți care-şi duc copiii la televiziune să-i facă de râs, îi aduc la cabinet şi îi reclamă că uite ce fac mă necăjesc. Eu îi dădeam afară din cabinetul meu. Nu puteam lucra cu astfel de părinţi. Dacă părinţii sunt şi divorţaţi este clar că acel copil primeşte nişte răni, traume, pe care nu ştie să le gestioneze şi arată în toate formele că suferă.

Mai ai încredere în oameni, Gigi Ghinea?

Dacă nu aş avea încredere în oameni în clipa asta mi-aş pune şteangul de gât. Îţi spun de ce. Am avut dintotdeauna această deschidere şi iubire de oameni în mine, nu eram conştientă în trecut de ea, m-am dăruit oamenilor cu sufletul deschis şi cu sinceritate mortală şi nu regret nicio secundă. Dacă mi-am luat-o a fost pentru că Dumnezeu mi le dădea ca o răsplată să văd unde greşesc. Nu le iau ca pe o pedeapsă. Le-am trecut şi sunt întreagă, dar dacă vreo secundă mi-ar dispărea încrederea în oameni, asta ar însemna să nu mai am încredere în mine. Experienţa e totul, când intru într-o relaţie cu cineva, e adevărat acum îmi simt inima vorbind, este persoana cu care te poţi înţelege sau nu? Sunt o persoană civilizată şi educată, aşa că nu o tai din prima, încerc o discuţie, dar a doua oară nu ne mai vedem. Am această luciditate a libertăţii pe care am primit-o de a refuza anumite relaţii la nesfârşit, dar intru în relaţie pentru că vreau experienţă, vreau să cunosc oameni în continuare şi niciodată nu am să refuz asta, pentru că despre asta este vorba în viaţă. De a cunoaşte… Dacă e să facem lucruri împreună, în care tu vii cu cunoştinţele tale, cu profesia ta, eu cu ale mele, da, îmi reuşeşte, pentru că din prima omul acela vibrează exact ca mine. Profesia m-a ajutat să am nişte tehnici să ajung la sufletul omului şi să obţin de acolo ce e bine pentru amândoi. Mai spun un lucru pe care îl respect până la Dumnezeu: un lucru bun iese atunci când se întâlnesc doi oameni inteligenţi. Aceştia ştiu din capul locului că progresăm şi câştigăm când amândoi câştigăm la fel. Atunci e progres pentru toată lumea. Tu vezi că astăzi totul se învaţă pe strategie de vânzare, să minţi, să negociezi, gen ”mie ce-mi iese” şi de asta societatea se duce de râpă, pentru că întotdeauna s-a mers pe ideea de a minți, de a înșela, de a ciupi ceva. Asta înseamnă strategie de vânzare? Profit, profit, profit… Dar profitul oare ce o fi? Să profităm unul de celălalt? Doi oameni inteligenţi ştiu din capul locului că dacă vor să facă un lucru bun de care să se bucure toată lumea trebuie să câştige amândoi. Este un câştig mai mare care se oferă lumii. Restul sunt vrăjeli de consum…

Până la urmă cred că tot despre educație este vorba.

Nouă ne lipsește educația. Îți spun drept. Deficitul unei educații s-a adâncit atât de mult în timp încât nu știu ce vom putea recupera. Mentalitățile, cum spune lumea în acest limbaj care e corect până la urmă, nu se schimbă de la sine. Dacă oamenii vor merge în continuare la biserică și nu vor înțelege adevărata conexiune, conectare, cu Divinitatea se duc degeaba. Dacă în continuare culturii, educației li se vor arunca doi bănuți ca la cerșetori, firimituri, îmi pare rău, nu se va putea face nimic. Sigur că nouă ne revine, fiecăruia în parte, în funcție de conștiința noastră, a locului pe care-l ocupăm pe această planetă, sarcina să înțelegem că numai ce dăruim noi e valabil. Dacă nu primim înseamnă că poate trebuie să facem un pas în afară. Că poate suntem într-un cerc vicios și trebuie să sărim afară din el. Tare mă tem că ni se potrivește sindromul broaștei fierte ca societate și ca națiune. Noi suntem o conștiință națională. Conștiința poporului român este o conștiință, o supă primordială. Noi ne extragem totuși ca români prin ADN-ul nostru, prin matricea pe care am primit-o când ne-am născut din această conștiință a românilor. Ducem cu noi ceva românesc. În prezent, conștiința noastră ca popor este foarte scăzută. Nu s-a dus naibii de tot țara asta pentru că mai există persoane evoluate. Până în 30 la sută… Se spune că dacă bagi în apă clocotită o broască sare, pentru că simte, nu-i place și se salvează. S-a făcut un experiment. S-a băgat broasca în apă călduță și treptat s-a pus apă și mai caldă, și mai caldă, până la clocotită, ea nu a mai reacționat și a murit. Asta ni s-a întâmplat și nouă. De aceea cei care se trezesc. Când omul chiar înțelege că are un rol, un rost, sau chiar ar trebui să-și caute unul se numește trezire a conștiinței de sine. Ar trebui să se întrebe care îi este scopul și rostul. Ne naștem, murim și doar ne chinuim? Până murim e doar un chin? Dacă mai există om pe fața pământului, care raportat fie la familia, fie la comunitatea în care lucrează, până la țară, care înțelege că mai are un pic de energie, că încă nu e clocotită apa, acela trebuie să sară afară din oală. Mă refer la cei care așteaptă de la psiholog probabil un sfat. Fiecare să-l ia și să-l pună acolo unde are nevoie. Unora le este greu în cuplu, altora în familie, altora la serviciu. Decât să ne plângem, pentru că mai vine niște apă clocotită și o să murim acolo, fierți, poate dacă mai ai un pic de energie, de conștiință, de lumină, de inteligență, sări până nu e prea târziu. Este o metaforă care ni se potrivește perfect, nouă ca țară.

Românii mereu așteaptă ceva de la altcineva, așa este.

Așteptăm să se umple un gol fără să oferim nimic. Hai să umplu eu viața mea, prin cunoaștere, prin studio, prin lectură! Degeaba aștepți ca celălalt să se schimbe. Numai pe tine poți să te schimbi. Statul acesta al nostru nu funcționează, asta e clar.

Ce crezi că s-a întâmplat cu oamenii? De ce s-au dezumanizat atât de crunt în ultima vreme?

Câteodată mi-e rușine că fac parte din această specie, sincer. Nu înțeleg cum poți să lovești un animal, să tai un copac. În ce hal a putut omul să se dezumanizeze. Am involuat, nu pot afirma că am evoluat deloc. Lumea a înnebunit. Cartea mea ”Respiră, iubește și taci” a ieșit pentru că doi ani am tăcut. După trezire, pentru că se lărgea conștiința, se ducea în profunzime la un conștient colectiv imens și am încercat să răspund la întrebări de genul ”Cum s-a ajuns aici?”, ”Cum s-a putut întâmpla?”, ”Cum a apărut acest dezechilibru uriaș între noi, ca ființe umane?”, ”Cum a putut apărea o falie atât de mare între săraci și bogați? Între cei care creează războaie și cei care mor de foame?”, ”Ce se întâmplă cu omul?” Am citit. Am vrut să înțeleg. Am pus informația cap la cap și am descoperit următorul lucru: NI S-A DAT TOTUL. Ni s-a dat rațiune. M-aș referi la mărul cunoașterii, pentru că atunci când omul începe să-și folosească liberul arbitru (pentru că ni s-a dat ceva în plus față de animale, liberul arbitru), când omul a început să se creadă mai grozav decât Dumnezeu, cel la care ne gândim amândouă, nu cel din biserici, a devenit lacom, a început să-i placă puterea. Puterea și banul le-au luat mințile oamenilor. Iar adevărul este că 4 % din totalul populației acestui glob deține toată averea acestuia. Nu conduce nimeni decât banul. Asta e!

Avem internet şi telefoane mobile, dar am uitat să comunicăm. Suntem din ce în ce mai singuri, că vrem sau nu să recunoaștem. Lipseşte rostirea. Românii cred că un om ajunge la psiholog atunci când „are probleme”, dar psihologul este un fel de ghid, un însoţitor. El nu face decât să te ajute să descoperi singur răspunsurile la întrebările tale. De multe ori întrebarea pusă de un psiholog e ca un bec aprins brusc într-o cameră întunecată. De alte ori doar rostind cuvinte, dând glas durerilor tale, împărtăşind din frământările tale, ajută. ”Psihologie” înseamnă de fapt știinţa sufletului și de asta este bine să ne primenim pe dinăuntru, să lămurim, să curăţăm. Psihologul nu este decât un ghid autorizat pe drumul noastru către noi înşine. Unul dintre psihologii cunoscuți în domeniu, dar care a renunțat la cabinet pentru a scrie cărți este Gigi Ghinea.

La 30 de ani nu era deloc pregătită să dea piept cu viața. Era încordată şi plină de întrebări fără răspuns, iar lucrul acesta se observa. Mocnea înlăuntrul ei o cantitate necunoscută şi neînţeleasă de furie, pe care o lăsa să iasă în afară în diverse forme, exprimându-se critic la adresa celorlalți, aşa ca toată lumea. Se comporta aidoma tuturor, fără să conștientizeze că se îndepărta de sine însăși. Mergea împreună cu turma înainte și se căuta în ceilalți, adică acolo unde nu avea cum să se găsească vreodată. Până când, într-o zi, renunțând la tot ce știa sau credea că știe despre tot și despre toate s-a lăsat să moară. A fost acea zi în care s-a trezit pur şi simplu în lumină, fără nici o frică. A fost ca o moarte, dar a meritat, spune ea. Atunci s-a eliberat de toate fricile, la credințele stupide, s-a descoperit, s-a întâlnit cu ea însăși, cea reală. A ales să închidă cabinetul de psihologie și să se dedice în exclusivitate scrisului.

A terminat facultatea de psihologie după 1990, când a fost reînființată și a avut șansa să-i aibă ca profesori pe unii dintre cei mai buni dascăli de la noi. Și-a luat licența cu tema “Despre moarte” considerând că este important să accepți ca și ea, moartea, există. A intrat apoi în formare psihanalitică freudiană cu cei mai renumiți psihanaliști de la noi, pentru a-și vindeca rănile. ”Pentru că profesia de psiholog nu era încă recunoscută în cadru oficial ca meserie, am făcut practică și voluntariat în clinici de psihiatrie și multe alte cursuri postuniversitare pentru pregătirea mea în alte tehnici moderne de psihoterapie, numite generic “psihoterapii scurte”. În tot acest timp citeam, citeam, citeam și citesc și-n ziua de azi… Așa cum unii sunt dependenți de alcool sau cumpărături, eu sunt dependentă de citit. Primul atestat profesional l-am obținut cu greu de la Ministerul Sănătății, pentru că psihologii încă nu aveau un colegiu al lor care să-i recunoască. Legea psihologului zăcea în Parlament de ani buni și nimeni nu considera că e importantă”, povestește Gigi Ghinea.

Pasiunea și credința în profesie au ajutat-o să pătrundă în mass-media – a scris pentru ziare și reviste, a apărut în multe emisiuni la mai toate televiziunile, a ținut prelegeri, seminarii cu elevi de liceu și multe alte activități profesionale, fapt care i-a fost de mare ajutor, pentru că, doar practicând în toate formele și domeniile posibile înveți meseria de psiholog.

Loreta Popa